Un maine...nou

E a mia oara cand ascult melodia asta. Aceeasi, mereu aceeasi, la nesfarsit. Ma simt ca intr-un film, si asta ar fi unul din momentele alea...care au nevoie de un fundal.
Nu cred ca as putea sa adaug acest film vreunei categorii, pentru ca nu stiu cum se va termina. Poate fi comedie, desi... nu prea cred, cu toate ca am ras atat de mult in ultima perioada. Ar putea fi inca un film romantic. Desi...nu, nu nici asta.

Starea asta de melancolie persista de o buna bucata de vreme, dar parca azi a fost ceva...in aer. A fost o zi atat de melancolica, si totusi nu e la fel ca alte zile de melancolie.
Dintr-o data parca mi s-a facut o pofta de...ciocolata! Si...de un film bun. Unul din acelea la care razi plangand...sau invers. Dar nu azi, n-a fost sa fie azi ziua aia.

A fost destul de placut sa merg cu autobuzul, sa urmaresc toate imaginile alea pe care le stiu pe de rost,dar de fiecare data par altele, defiland una dupa alta. Cu gandul aiurea. Iubesc sa fac asta. Atatea lucruri la care sper, cine ma opreste sa sper si sa visez? Nimeni nu-mi poate lua asta.

Ah, melodia asta.... Numai orchestratia parca spune tot.

Maine e o noua zi. Nu stiu ce va urma, dar tot ce pot face e sa visez si sa sper in continuare. Stiu ca si happy-end-ul meu va veni. Pana la urma, nu e totul asa de rau cum credeam. Intr-adevar, viata e...frumoasa.

Si inca o data ascult aceeasi melodie...

Un moment de...dezamagire.

Doamne... Prin cate stari sufletesti posibile poti sa treci? Pentru ca mi se par asa multe...Si dureroase unele dintre ele... foarte dureroase.

De exemplu, acum sunt demoralizata total. De aceea m-am si spucat sa scriu. Imi face bine sa scriu, sa-mi "vars" sentimentele, asa...c a si cum ai varsa apa. Sa dau afara tot ce am in mine, tot ce simt. Pentru ca lucrurile astea ma dor, ma sufoca si ma ard pe dinauntru...pur si simplu nu le mai suport. Si da! Da! Vreau sa strig in gura mare, sa vada toata lumea, sa inteleaga cum ma simt.

Nu mai pot sa mai tin in mine lucrurile astea. Nu mai suport... De ce? Pentru ca s-au adunat prea multe. Gata! Nu mai vreau sa tac, crezand ca voi spune ceva gresit, sau ca o sa zica cineva: "Uite-o si pe asta... ce proasta!"

Da! Poate ca sunt proasta... Si tu esti! La urma urmei, cine nu e? Cu totii avem momente de prostie.

De multe ori ma simt ca si cum as fi degeaba...Dar altadata ma simt bine, toate merg bine... In sfarsit am revenit la normal. Vise! Nu dureaza prea mult, pentru ca imi dau seama ca... Ei, bine, e o iluzie. Si intotdeauna am senzatia ca se va intampla ceva rau... Bineinteles, de fiecare data se intampla...Si de ce? Cu ce scop? Nu stiu!

De multe ori mi-e frica sa spun ce simt, ce gandesc. Intotdeauna stau si ma gandesc la ce voi spune, imi aleg cu atentie cuvintele... Si asa ajung sa nu mai spun nimic. Am ajuns aici pentru ca, de cate ori ziceam ceva, nu ma asculta nimeni, nu ma lua nimeni in seama. Si atunci am facut lucrul care era cel mai gresit. M-am izolat, in loc sa fac lumea sa ma asculte, pentru ca in fond si la urma urmei, parerea mea chiar conteaza, am lucruri de spus.

Dar nu m-am izolat de tot. Sunt 2-3 persoane cu care mai vorbesc. Si cu ele chiar vorbesc. Pentru ca am incredere. Nu ma vor judeca, in schimb ma vor asculta. Cu adevarat.

Acum, cand lumea e dispusa sa ma asculte, eu nu mai pot sa vorbesc. Pentru ca zidul asta care l-am ridicat e greu de daramat. Dar o sa reusesc! Si atunci o sa fiu ascultata. Si nu o sa imi mai pese ce crede lumea.

Pentru ca asta e de fapt problema mea, imi pasa! Prea mult!

E urat ce se intampla...

Cum e, frate, sa pui la suflet orice, desi esti asa de sigur ca te vor dezamagi?! Si atunci cand se intampla, desi stiai ca asta va urma, ca te vor dezamagi, tot e ca un soc.

Sperante... Pana la urma ele sunt de vina, nu-i asa? Si daca stiu asta, pana la urma, ce rezolv?

E ca un rollercoaster. Urci, urci, urci... esti entuziasmat... si BUM! O iei cu viteza in jos, te sufoci, nu mai ai aer...iti vine sa pleci de acolo, sa fugi...dar n-ai cum sa scapi. Trebuie sa treci prin toate senzatiile alea pana ajungi la final. Pana scapi de toate suisurile si coborasurile alea. Dar reusesti? Nu stiu. Nu cred. Chiar daca ai ajuns jos, efectele inca se simt, esti ametit, nu stii ce-i cu tine, ti-e greata. Dupa aceea? Unii pleaca mai departe, dar unii fac pe vitejii si se mai dau o tura. Tipic! Trist...

Asa e viata. Previzibila si imprevizibila.

As face un procentaj...Cat la suta previzibil si cat la suta imprevizibil? N-am de unde sa stiu. E cu adevarat imprevizibil.

"E complicat" pare sa iti spuna cineva. Mda, normal ca e complicat! Ceva nou?! Nu...

De ce e asa complicat? De ce atatea... porcarii?

Nu imi dau seama cum am ajuns sa scriu toate lucrurile astea. Baliverne sau nu, asta nu mai conteaza...

Stiu doar ca atunci cand am inceput sa scriu plangeam. Simteam ca ard pe dinauntru. Vroiam sa ma eliberez. Am reusit cat de cat... Dar asta n-a indreptat nimic.

Cred ca voi plange din nou... Iar voi arde pe dinauntru... Din nou...

Aveam atatea sperante... Trebuia sa fie tare frumos. Acum voi ramane mereu cu intrebarea "Cum era daca nu renunta asa usor?".

Sau poate e vina mea. Nu am fost la inaltimea asteptarilor... Trebuia sa ma astept la asta. Niciodata nu sunt.

Stiu ca e cam uzata replica... Poate chiar superficiala... Dar... Era prea frumos sa fie adevarat.

Ah...e ca la anestezie. Doar ca putin diferit. Da, iti dau anestezicul, nu mai poti sa te misti, sa vorbesti, sa te controlezi... Dar ceva nu e in regula, pentru ca tot mai poti simti. Dar n-ai cum sa le spui, orice incercare e inutila. Asa ca ei continua. Simti o durere enorma... Dar ce ai de facut decat sa o suporti?

Ei nu stiu ca tu poti sa simti. Da, sigur, sunt constienti ca o sa te doara. Dar nimeni nu poate stii ce simti tu.

Si ce simti tu... Ei, bine... E mai sfasietor decat isi pot imagina.