Fraiera esti, fetito!

Nu stiu ce forta e asta. Ma depaseste. Ochii au inceput sa ma usture, la inceput inobservabil, dar mai apoi au cauzat aparitia picaturilor mult prea sarate. Facandu-mi si mai mult in ciuda si dandu-mi peste nas, acestea ii fac voia gravitatiei si se scurg alene peste pistrui.
Toata chestia asta ma copleseste si parca mi-am pierdut si puterile. Acum nu mai pot lupta, macar pentru o vreme. Recuperare.
Macar de-as sti de unde a pornit sau cum ii pot pune capat.
Nici cand m-a lovit nu stiu. Sau in ce fel m-a facut sa fiu ca o nuanta de gri intre toate culorile astea aprinse.

Hai fetito, revino-ti! Ridica-ti puterile de pe podea, pune-le la locul lor, vopseste-te si tu in niste culori mai vii, ca doar nu esti moarta, si mergi inainte! Peste asta poti sa treci usor, nu stiu de ce faci din tantar armasar.
Si hai, sterge-ti zambetul ala de praf si afiseaza-l acolo frumos!
Nu fii fraiera!

Catre omniprezenta ta

Iti aduc un omagiu, dragul meu. Pentru tot ce m-ai facut sa realizez, pentru ca m-ai ajutat sa scot la lumina comoara mea cea mai de pret, de a carei existenta nu stiam inainte de tine. Multumesc pentru ca m-ai facut sa vad lumea fara masca si m-ai intarit prin ignoranta ta. Insa acum imi voi lua ramas bun, prieten absent, pentru o eternitate si ceva. Voi presara pe drum bucatele de amintiri cu tine, in caz ca voi dori sa ma intorc, si-ti voi ingropa sentimentul efemer la poalele arborelui ce ne-a ferit de ploaie. E deja absurd de tarziu, iar tu, cu spiritul tau aromat cu trecut, m-ai facut sa aman prea mult marea intalnire cu prezentul. Nu-ti mai las decat vorbe prea seci, legate cu amintiri de vara. Vara lui '08.

Adio, iubire nestiuta.

..o'clock!

E fix! Ma iubeste!
Serios? Nu poate sa ma iubeasca si daca nu e fix?
Pai daca nu, ce ar trebui sa fac?
Am sa-i soptesc ceasului ca pendulul cel mare sa se opreasca la fix. Asa, poate o sa ma iubeasca incontinuu, pentru o eternitate.

Dar..ghici ce?
Te-am pacalit, nu e fix, si tot ma iubeste!

Stai putin...cine?

Perfectiune imperfecta

Inca din clipa in care l-a vazut a ramas fara aer. Abia daca mai reusea sa ingaime vreun cuvant pana la capat. Cu fiecare sarut era si mai sigura ca buzele lor se potriveau perfect.
Nu vroia ca el sa plece vreodata de langa ea, sa-l piarda. Ii era atat de frica, incat s-a intamplat.
Trecuse ceva vreme si inca se mai gandea la el. Cam des, dupa parerea mea.
De mult simtea ca trebuie sa-i dea drumul, ca unei pasari varatice, pe cerul brazdat de nori prafuiti. Pasarea avea sa zboare, poate chiar fara sa se mai uite inapoi. Chiar isi impusese asta, sa-i dea drumul. Insa ceva, ca un magnet neobrazat si incapatanat, facea ca el sa ramana in amintirile care reveneau mereu in mintea ei, si-asa destul de aiurita.
Nu stia ce sa mai faca, si nu era nimeni care sa-i dea niste instructiuni.
Ea inca incerca sa afle cum functioneaza viata, pentru ca se pare ca nu-ti dau si manual de utilizare la livrare.

A fi sau a nu fi?

Statea si se uita absenta la o frunza ce se unduia ca o balerina in drumul ei spre pamant. Iar se surprinse gandindu-se care ii e rostul pe lumea asta. Oare existenta ei chiar conteaza, sau de fiecare data cand se afla undeva, trece neobservata? Cel putin asta credea ea. Nu prea intelegea ce vroia viata asta de la ea, plus alte o mie de lucruri legate de acest subiect, pe care nu putea sa si le explice.
De ce era asa sigura ca totul e in zadar, ca nimic n-o sa schimbe ceea ce e? Tocmai ea, care isi dorea, mai presus de orice, sa nu treaca neobservata, sa lase o urma, sa le arate tuturor ca exista. Invizibilitatea asta o distrugea cate putin in fiecare zi, si nu gasea niciun raspuns in legatura cu ce ar putea sa faca. Ignoranta oamenilor din jurul ei era ca un bulgare care, rostogolindu-se pe un deal, a creat o avalansa uriasa.
Oare era asta doar o parere gresita a ei? Oare, in urmatorul moment ceva ii va distrage atentia si sentimentele astea aberante vor disparea, sau doar vor fi lasate deoparte pentru o vreme, facand ca totul sa fie adevarat?
Era realmente revoltator ce era in mintea ei, insa poate si cu un dram de adevar.
Sau nu...

Atentia ii fu distrasa de fosnetul balerinelor cu nuante portocalii si forma ciudata maturate de vant, impreuna cu care au zburat si gandurile ei.

Vise imprastiate

Hai sa coloram poeziile ce stau scrise pe un petec de nor. Sa le dam viata cum numai noi stim, inspirati de curcubeul ce se-arata. Ca niste pictori desavarsiti, culorile zburand in stanga si-n dreapta, vom aduce la viata basmele in care credem atat de mult, creandu-ne propria lume.
Poate asa, oamenii isi vor aduce aminte al lor rost pe-asta lume.

Breathe

Auzind acele acorduri, si-a adus aminte. Si-a adus aminte de unele lucruri care s-au intamplat intre ei.
Prima privire, zambetul lui care se reflecta pana si in ochi, toate detaliile marunte pe care ea le tinea minte, care insemnau foarte mult pentru ea.
In acel moment a inceput sa se sufoce si sa simta o durere acuta. Imediat si-a dat seama, insa, ca durerea nu era una fizica si, daca se chinuia putin, putea sa o controleze. Incepu sa respire lung si lacom, ca si cum tot aerul din lume nu-i ajungea, in timp ce durerea se potolea incet. Inauntrul ei era un gol imens si simtea asta cu fiecare respiratie, aerul vuind in acel gol. Credea, probabil, ca va putea sa umple acel gol cu aerul ce-l respira cu atata pofta. Insa nu-si dadea seama ca acest gol se facea tot mai mare cu fiecare respiratie, pana o va seca de tot pe dinauntru.

Cuget de toamna

Pentru Oana. LA MULTI ANI!


De cand ne stim facem greseli. Se intampla chiar sa ne impiedicam si sa cadem dintr-una intr-alta. Si atunci ne oprim si ne intrebam: "Oare o sa se termine vreodata? Vom reusi noi sa ajungem in acel moment cand viata va fi in sfarsit asa cum vrem, cum ne-o imaginam, perfecta?".
Ei bine, uite, si asta e o greseala. Nimic pe lume nu e perfect. Ce-ar mai fi viata daca totul ar fi asa cum ne planuim, daca n-am da gres niciodata? Unde ar mai fi surpriza, emotiile, de unde am mai invata? Cum s-ar mai cladi amintirile, fara riscuri, fara tampenii facute fara sa te gandesti prea mult, fara imprevizibil? Pentru ca, pana la urma, asta e viata: surpriza, nebunie, speranta, nesiguranta, vise, incredere, curaj, rasete, plansete, iubire si puterea de a continua.
De multe ori ne dorim atat de tare sa dam timpul inapoi, sa schimbam atatea lucruri, ca nu ne dam seama ca timpul trece pe langa noi, fara sa se mai intoarca, timp pe care garantat il vom regreta mai apoi.
Asa ca ce e de facut e sa lasam regretele, sa lasam timpul ce a trecut la locul lui, el nu se mai intoarce, si sa stam aici, unde ne e locul, in prezent, sa ne traim viata pretuind fiecare secunda. Sa ne lasam viata cu imprevizibilul ei sa ne conduca, impreuna cu deciziile bune sau mai putin bune. Sa fim eroii propriei noastre povesti, care se scrie permanent. Si vom ajunge, candva, sa ne uitam in urma, sa vedem o viata traita cu adevarat, cu bune, cu rele, apoi sa zambim cu toata inima si sa ne continuam drumul mai multumiti ca niciodata.
Pentru ca "cine isi aminteste cu placere, traieste de doua ori", si daca suntem aici, inseamna ca exista un motiv pentru asta.

Vreau sa ajung...!

Ma visez mare. Mare om. Vreau sa ajung undeva sus, desi mi-e cam frica de inaltime si stiu ca daca ma voi uita in jos, o sa ametesc si un fior in forma unui fluture negru va urca incet pe coloana mea.
Vreau sa scriu. Sa scriu romane in care fiecare pagina sa fie plina de cuvinte cu personalitate. Fiecare rand sa-ti ia respiratia (nu, nu vreau sa omor pe nimeni).
Pana acum, in fiecare rand pictat de mine e o pata de culoare distincta care face diferenta. Dar niciodata nu a aparut si gandacelul aiurit, care se tot gandeste la mine. Nu stiu cum, nu a reusit sa apara la momentul potrivit ca sa-l imortalizez intr-o pozitie demna (de admirat), cu nasucul pe sus, in vant. E ceva cam aiurea cu acest gandacel. E ca atunci cand vrei o prajitura atat, dar atat de tare! Dar din comoditate treci peste pofta asta si lasi prajitura cuiva nu atat de lenes ca tine. Cam asa as explica situatia gandacelului. Sunt o lenesa incurabila, asa ca acest mic aiurit poate sa ma astepte mult si bine.
Si ar mai fi ceva. Ar mai fi faptul ca nu-mi plac gandaceii. Ma sperie. Asta la propriu. Numai ce ii vad si fluturii negri ma inunda, pana mi se face greata. E uimitor ce repede se intampla. Si eu care vroiam sa fiu mare om, dar mi-e frica de niste gandacei mici si aiuriti...

Furtuna trecatoare

Totul se invartea in jurul ei aiurea. Intreg pamantul, si nu parea sa aiba de gand sa se opreasca prea curand. Nu pana nu o ametea de tot. Gandurile ei incepusera sa o ia razna, pana s-au amestecat aproape in totalitate. Totusi, ceva din ele parca mai deslusea, un singur lucru.
Acum, cand trebuia sa fie vesela, sa se simta bine, tocmai acum s-a gandit si el sa apara in gandurile si in toata fiinta ei.
De ce? De ce nu o lasa in pace?! Abia mai simtea pamantul sub picioare, abia isi mai dadea seama de existenta ei, insa el insista. Nu vroia sa plece din mintea si gandurile ei nicicum.
In jur, totul continua sa-si urmeze drumul firesc, iar ea se simtea aiurea din cauza ca ramanea in acelasi loc, fara sa-si dea seama.
In tot acest timp nu isi daduse seama ca a ramas tot acolo, tot asa.
Acum se simtea ciudat. Acum, cand intelegea ce s-a intamplat in tot acest timp cu ea. Se simtea anesteziata. Niciodata nu a crezut ca o sa ajunga asa. Nu asa vroia sa fie. Vroia sa fie treaza, constienta de ce se intampla. Asta de acum nu era ea. Cel putin nu de-a intregul. Asta era doar o parte mai ascunsa, ce-a mai ascunsa, de a carei existenta nu stia nici chiar ea.
Partea asta nu stia ce sa faca, era confuza. Nu stia cum sa treaca mai departe.
Toti oamenii din jurul ei...niste necunoscuti. Toate sentimentele din ea, zbatandu-se sa iasa din cusca...n-aveau nicio sansa.
Parca era pe alta lume.
Acum mai mult ca oricand trebuia sa se stapaneasca, sa treaca peste asta.
Pana data viitoare...

Picaturi

Iar ploua. Ploua, si parca nu ar avea de gand sa se mai opreasca vreodata. Si noi ramanem zavorati in gandurile si ideile noastre, ca sa ne ferim de ploaie.
Am sa plec. Pentru doua saptamani. Am sa plec pe Taramul de Nicaieri, unde insa stiu ca nu voi deveni din nou mica, si nimic n-o sa mai fie la fel cum era atunci. Acum totul e diferit, si eu o sa stau acolo, intrebandu-ma stinghera ce o sa se intample.
Am auzit ca acum ploua si acolo. Inainte era soare pemanent, ne zambea voios, cu dintii lui de un alb imaculat (poate ar trebui, cand mai dau de el, sa-l intreb la ce stomatolog merge). Si-o fi luat si el o pauza, saracul, ca e batran. Nici macar luna nu se mai uita la noi cu aceeasi curiozitate, in timp ce sufla fumul pipei pe gura. Sau in timp ce canta. Nici macar nu mai canta, n-am mai auzit-o de o vreme. Mi se pare ca aproape am uitat si melodia.
Dar li se face lor dor de noi. Si-atunci o sa apara, mai frumosi ca niciodata, soarele cu un papion elegant asezat aproape perfect la gat, si luna, cu diamantele-i pretioase stralucind vesel si acompaniind-o in cantec.
Insa copil eu tot nu mai devin, si trebuie sa ma obisnuiesc cu asta. Dar intotdeauna o sa fiu copil, pe dinauntru.

Si ploua, ploua, ploua.

17!

Niciodata nu am crezut ca poate fi asa. Fericirea...
Ma doare sufletul, ma apasa ceva foarte greu in piept. E prima oara cand ma simt asa, cand sunt asa de fericita si... nu imi mai pasa de nimic!
Cand am realizat cati oameni sunt in jurul meu si ma iubesc! Sunt acolo indiferent ce ar fi, stiu ca nu o sa raman singura in intuneric niciodata. Cand sunt trista si am impresia ca nu mai conteaza nimic, ei sunt acolo si imi redau viata inapoi. Alaturi de ei am realizat ca viata merita traita din plin, ca niciodata nu se termina, ca atunci cand cred ca asta e sfarsitul, e doar inceputul! Niciodata nu se termina, si e incredibil de frumos, cum nu si-ar inchipui cineva vreodata.
Da! Pot sa spun ca iubesc, asta e iubirea. Asta e prietenia, astea-s lucrurile care conteaza si fara de care nu poti sa treci prin viata. Pentru ca daca treci prin viata fara sa simti asa ceva, ai trait aproape degeaba!
Ma tot gandesc, si nu imi dau seama cand am ajuns sa am asa o comoara mare. Cand am devenit eu asa mare... Cand am ajuns sa merit eu asa ceva?
Si toti anii astia care au trecut. Credeam ca nu valoreaza nimic, ca au trecut degeaba si eram tare nemultumita de mine, de tot!
Dar acum imi dau seama. Atatea amintiri, atatea lucruri frumoase, atatea foi scrise, pline de ganduri minunate, pline de sperante si vise! Atatea imagini si..parfumul fiecarei amintiri, fiecarui an trecut...
Asta conteaza, astea te fac om.
Intr-adevar, e tare frumos!

Inca un inceput

Sunt singura. As vrea sa ies afara, sa inspir aer. Am atata nevoie de aer acum!
Miroase a iarba proaspat cosita si uda. A frunze umede si vise desirate. Sub ochii mei se insira vorbe nespuse. Si vorbe spuse care dor.
E ciudat cum eu nu simt nimic. Nu ma doare nimic, vorbele alea pot sa se duca naibii, ca la mine n-au efect.
Cine stie, mi s-o fi intarit "sistemul imunitar", ca sa spun asa.
Stai putin... incep sa apara si iluziile, si visele pline de bucurie si voiosie. Cine ar fii crezut?
Pai normal. Trebuia sa imi dau seama. Ploile de vara nu tin mult, si sunt invinse cu usurinta de soare.
Acum miroase doar a viitor nedeslusit. Un miros dulce-amarui.

Gone but not forgotten

Statea si se uita la ea ca pocnit. Nu-i venea sa creada. Atat timp! Ce o sa faca atat timp fara ea?
Acum mai mult ca niciodata simtea o nevoie usturatoare de a fi langa ea, de a stii ca e acolo. Si ea tocmai acum trebuia sa plece.
Sigur, se va intoarce, dar pana atunci el ce o sa faca?
I se parea o eternitate. O eternitate in care nu se putea multumi decat cu vocea ei. Vocea care ii facea inima sa tresara de fiecare data, chiar si dupa atat timp.
Si poze. Poze in care putea sa se holbeze la mutrisoara aia zambareata, cu fiecare trasatura pe care o adora.
Dar asta o sa-l faca doar sa-si doreasca mai mult sa fie langa ea.

Again...

Aceeasi poveste. Aceleasi lucruri. Pana si cele mai mici detalii coincid, in mare parte. Stiu deja ce va urma. Stiu cum se va scrie povestea asta, ca doar s-a mai intamplat o data. A mai fost scrisa o data. Istoria se repeta.
Doar daca... doar daca poate fii facut ceva in privinta asta. Trebuie sa poata fii facut ceva, pentru ca, am uitat sa mentionez, sfarsitul nu e unul fericit.
Deci, ce e de facut? Avand in vedere ca "istoria" inca se scrie, as putea sa gasesc scriitorul si sa-l conving sa schimbe continuarea, sa inventeze o alta desfasurare a lucrurilor. Ca doar e scriitor, are destula imaginatie, slava Domnului!
Ma gandesc ca daca as fura povestea, as putea s-o scriu eu, sa-mi pun ideile in practica. Sunt sigura ca personajele mi-ar multumi. Si n-ar mai fii totul asa gri si trist. Si sec.
Sunt sigura ca s-a cam saturat lumea de atatea drame.
Chiar si ziua asta, care e in continuarea a altor cateva zile la fel, e insasi o drama. Numai cand vezi norii si ploaia care intuneca totul, te apuca jalea.
Oricum ar fii, depresia, acest mic personaj egocentric, are un mare efect negativ, evident, asupra oamenilor. Si nu e binevenit. Niciodata!

----------------------------------------------------------------------------
"..wish I could press rewind and rewrite every line to the story of me and you.."

Keep dreaming

Dar ce este visul?
O suprapunere de forme si culori.
O succesiune de imagini.
Imagini insotite de dorinte.
Dorinte insotite de temeri.
Ar putea continua...
Si in final, obtinerea.
Si uitarea.
Poate bucuria.
Sau dezamagirea...

Je voudrais... J'amerais...

As vrea.
Un sarut.
O mangaiere.
Un vis.

Visul...

Nu-l vreau!
Zic prost.
Sigur ca-l vreau.

Sa ma pierd in gandurile tale.
N-am timp.
N-am timp sa zbor.
Cum faceam altadata.
N-am timp sa numar masinile colorate de pe strada mea, in timp ce te astept.
Nu te mai astept.
N-am facut-o niciodata.
Si-o voi face mereu...

Totusi.
Am incredere.
In vis.
Si n-am.
Cateodata nu exista.
Poate l-am pierdut.
Il caut, nu-l gasesc.
Iar apoi apare.

E un joc prostesc.
De copii.
Pentru ca suntem copii.
Vom trai vesnic asa.
Ca niste copii.
Vom invata.
Sa gasim fericirea.
Sau s-o fabricam.

Se poate?

Hai!
Incearca.
Ia vezi, ce-ti iese?