Un bărbat.

Am ambiții mari, am multe vise și speranțe, și nu vreau să rămână la statutul ăsta. Ca oricine, de altfel. Vreau să văd lumea, vreau să îmi îmbogățesc mereu cultura generală, vreau să văd mereu frumosul în orice, vreau să trăiesc frumos, să am o viață frumoasă, în care ce e bun contează mai mult decât ce e rău, și în care fiecare zi face diferența. Dacă voi avea pe cineva lângă mine, trebuie să fie un bărbat. Un bărbat mă ajută să cresc ca și persoană, să gândesc pozitiv, să văd frumosul în toate, să fac ce mi-am propus, mă susține până la capăt, mă ajută și e lângă mine orice ar fi.

Un bărbat știe peste ce comoară a dat și știe să o aprecieze. Nu are ochi decât pentru comoara lui, nu mai vede altceva în afară de ea. Nu are cuvinte pline de dragoste pentru altcineva în afară de ea. O apreciază mereu, și nu renunță niciodată să o cucerească , să o facă sa se simtă iubită. Cel mai mare respect din lume pentru ea îl are, și orice femeie e prea urâtă sau prea jos ca nivel ca să o depășească pe ea cu ceva, vreodată. Un bărbat nu se plânge, nu dă cu piciorul la nimic și se ține de promisiune de fiecare dată. Cuvântul dat e lege pentru el. Un bărbat știe că certurile pornesc din cauză că ea îl vrea mai bun, mai sus, și câteodată ăsta e singurul fel în care îl poate face să realizeze ceva, pentru ca mai întâi de toate, ea vede calitățile lui. Un bărbat știe că dacă o femeie nu i-ar reproșa nimic și nu ar deschide discuții sau certuri, asta ar însemna că nu ii pasă sau cel puțin nu e el cel de care se sinchisește ea, ci un altul pe care vrea sa îl ridice mai sus. Atunci când o femeie reproșează ceva unui bărbat, face asta pentru că îl vrea lângă ea, și știe că dacă el continuă cu greșelile, va fi nevoită să pună punct, pentru că ea nu ar fi în stare să trăiască lângă niște greșeli câțiva ani, darămite toată viața. Un bărbat nu ar îndrăzni să rănească ființa pe care o iubește și pe care o are lângă el necondiționat. Nu ar îndrăzni să-i spună un cuvânt urât, o critică ce nu se vrea constructivă, ci care e doar înjositoare și atât. Un bărbat ascultă problemele ei și părerile, poveștile ei, își dă la rândul lui cu părerea, e prezent. Un bărbat se dă peste cap să o facă fericită mereu. Nu suportă să o vadă plângând și nu îndrăznește să-i smulgă lacrimi niciodată. Și atunci când o face, se dă de ceasul morții să repare asta, pentru că știe că o lacrimă de-a ei nu se repară decât cu anii, și doar de către el. Pentru că dacă repară altcineva asta, sau ea însăși, el va înceta să mai fie un bărbat, va fi un simplu om care a ratat cea mai de preț comoară a vieții lui, care și-a ratat cea mai importantă șansă a vieții lui, pentru că ce putea să aibă lângă ea, nu va avea lângă nimeni. Un bărbat nu intră într-o relație decât dacă știe că va fi sută la sută în stare să rămână acolo peste toate ce trec, fără să calce strâmb, fără să facă aceeași greșeală de nenumărate ori. Un bărbat învață din greșeli și nu repetă niciodată aceeași greșeală. Știe că o greșeală repetată a doua oară nu mai e greșeală, e voință, și că astfel a mai pierdut putin din încrederea ei în cuvântul lui. Și asta e o tragedie. Încrederea ei e mai presus de orice și mereu va fi așa, iar el știe și apreciază asta. Un bărbat nu ar lăsa-o să-i scape printre degete doar pentru că vede că nu e suficient de bun pentru ea, și pentru ca ar fi de părere că va fi mai fericită lângă altcineva. Ar munci până și-ar dovedi lui însuși, și ei, că el e cel mai bun, și ar ajunge să fie cel mai bun. Și asta l-ar face mai fericit decât orice pe lume. Nu ar face toate astea pentru că i-ar fi cerute, sau pentru că altfel nu s-ar putea. Sigur că s-ar putea. Dar ar face toate astea pentru că așa și-ar dori el, pentru că ar simți și ar ști că și-a găsit comoara, și nu ar risca nimic să o piardă din mâini. Și ar face toate astea pentru că ar ști că ea i-ar da toate astea fără să se gândească măcar. Știe că fiecare lucru ce l-ar face, i s-ar întoarce înzecit. Știe că dacă ea ar fi fericită, el ar fi de zece ori mai fericit. Pentru că așa funcționează. ÎI oferi totul unei femei, și ți le va întoarce înzecit, fără întrebări, fără rețineri. Pentru că asta ar face-o să fie femeie, și asta face o femeie. Dacă nu ar face asta, ar fi și ea doar un simplu om și atât. O simplă casnică, o simplă fată.

Doar gânduri

Am tot dat peste sfaturile astea gratuite cum că nu ar trebui să ajungi să fii legat de cineva. Cum? Ei nu știu ca iubirea exact asta face? Ce contează de ce fel e? Chiar și dacă nu e împărtășită, tot îți fură gândurile și le leagă frumos, cu fundiță. Te leagă.

Și tocmai eu mă împiedic de sfaturile astea. Eu, care deja m-am obișnuit cu faptul că nu am scăpare. Deja am cunoscut partea asta din mine, o știi și tu. Știu că nu pot trăi fără iubire, așa cum nu pot trăi fără alte lucruri vitale. Asta e hrana mea, pentru asta trăiesc și așa reușesc să rămân pe linia de plutire. Da, plutesc. Și în fond, de ce nu? Pentru ce să fie viața, dacă nu pentru iubire și nebunie? Pentru ce să fii fericit, dacă nu pentru că ai cunoscut iubirea?

Pentru ce să-ți impui singur limite, când te poți arunca direct în cap fără să știi unde vei ateriza în final? Și ce contează unde aterizezi, când te poți bucura mai întâi de adrenalina din cădere și de norii pufoși care te îmbrățișează pe drum? De ce să nu strigi din suflet “Trăiesc!”, în locul unui banal “Exist.”?

Am iubit de când am luat prima gura de aer, știu asta și o pot simți în toată ființa mea. Fiecare persoană căreia i-am permis să treacă de zidul din jurul meu a primit niște iubire de la mine. Nu fac lucrurile pe jumătate, nu când vine vorba de lucrul pentru care respir și pe care îl respir.

Zidul din jurul meu. Da, există și el. Da, mă arunc în cap, dar nu pentru orice suflet. Trăiesc pentru iubire, dar nu o dau oricui. Sufletele astea au și ele niște obstacole de trecut până să ajungă la mine.

Poate sunt egoistă. De multe ori tot ce vreau e atât, să fiu iubită, să primesc sentimentele astea în dar. Mereu am fost convinsă ca le merit. Chiar și atunci când vocea mea a spus contrariul. Știam că nu cred ce spun, știam că spun minciuni. Știu că de fapt numai asta vreau, să primesc gesturile alea care mă fac să tânjesc mereu. Numai o secundă să lipsească, atât, și intru în sevraj.

Asta nu înseamnă că sunt toată numai egoism, nu. Când spun că mă arunc direct în cap, așteaptă-te sa ma găsești cu gâtul rupt pe undeva. Dăruiesc atâta iubire, că nici nu știu de unde o tot scot. Atâtea gesturi, atâtea gânduri, atâtea zâmbete și visuri. Nu le dau prima, niciodată prima. E un fel de onoare care mă oprește să fac asta, nu pot, pur și simplu. Și îmi place, nu vreau să le dau în van. Sunt lucruri atât de frumoase, de ce să le primească cineva care nu are nevoie de ele? În orice caz, nu de la mine.

Îmi place iubirea, parcă din asta sunt făcută. Și ce dacă mă leagă de tine, ce dacă mă face dependentă de dorința de a fi în mintea ta? Ce dacă se poate ca în final să îmi rup gatul? Ce dacă îmi place să cred că de fapt, la final o să aterizăm amândoi în puful lumii pe care ne-am creat-o chiar noi? Poate chiar așa o să fie. Poate tu chiar ești locul în care eu o să fiu mereu “acasă”.

Follow me

A inceput ca o joaca...

- De ce mi-e dor de tine deja?
- De ce vreau sa te iau in brate?
- De ce am o pofta nebuna de tine?
- De ce nu vreau sa te pierd?
- De ce-mi esti prezent in fiecare gand?
- De ce-mi esti mai presus de gand?

Intrebari lasate sa pluteasca usor in aer, fara un raspuns. Si totusi sunt atatea certitudini in ele.

Iarasi aveam una din zilele alea. Au devenit atat de obisnuite in ultima vreme... Una din zilele alea in care, oricat de calma as parea, ceva din mine se sufoca si isi doreste cu disperare sa respire. Orasul asta cu oamenii lui superficiali si rutina innebunitoare ma lasa din ce in ce mai des tanjind dupa aer. Alt aer. Sunt libera sa fac tot ce vreau, sau cel putin asta imi spun mereu, si totusi ma simt captiva aici. Toate gandurile mele sunt guvernate de unul puternic, ce deja s-a transformat de mult in dorinta. Vreau sa plec. Ba nu, sa fug. Sunt atatea lumi pe care vreau sa le descopar, atatea lucruri pe care sa le aflu... Si mai important, atatea locuri in care pot fi complet necunoscuta, in care nu as mai avea nici macar uneori impulsul stupid sa ma ascund, in care as putea sa fiu eu, sau macar sa descopar cine sunt eu.

Insa chiar si asa, nu vreau sa fug de tine. Nu. Te vreau langa mine. In fiecare loc nou in care ma imaginez evadand, te vad si pe tine. Tot ce descopar si aflu, ma vad impartind cu tine.

Mi-am jurat ca n-o sa ma indragostesc. Ca n-o sa ma las legata de nimeni. Macar pentru o vreme.

Ce mi-ai facut?

Lost letters

Dragul meu,

Iti scriu pentru ca imi lipsesti. Imi lipsesc mainile tale neastamparate in parul meu, imi lipseste rasuflarea ta dulce mangaindu-mi gatul, imi lipsesc buzele tale acoperindu-mi fiecare centimetru de piele…

Imi lipsesti cand ploua, pentru ca atunci m-ai fi luat in brate si am fi dansat.

Imi lipsesti cand e soare, pentru ca atunci m-ai fi rapit ca sa-mi arati lumea.

Imi lipsesti dimineata, pentru ca atunci m-ai fi trezit cu cele mai dulci sarutari, avand cel mai dragut par valvoi pe care l-am vazut vreodata.

Imi lipsesti seara, pentru ca atunci mi-ai fi aratat stelele si m-ai fi convins ca pot ajunge dincolo de ele.

Nu-ti scriu pentru ca nu pot fara tine. Nu vreau fara tine.

Nu-ti scriu pentru ca te vreau inapoi. Nu vreau sa te intorci asa.

Nu-ti scriu pentru ca as fi vrut sa ramai. Stiu ca n-ai fost niciodata aici.

Iti scriu pentru ca imi lipseste ce ar fi putut fi.

- B.

Bule de sapun

Stii, cred ca ti-am mai spus. Ai facut ziua aia perfecta. Acum, cand imi reamintesc toate astea, stiu ca era doar o greseala. Poate ca stiam din momentul in care ai hotarat ca imi vei atinge buzele din nou. Doamne, nici nu stii ce furtuna ai declansat, cu tot cu fulgerele alea ce le tot iubesc asa mult. Parca mi-as fi bagat degetele in priza.
Atunci parea minunat.
As fi putut sa te opresc, parea lucrul cel mai normal de facut. Dar presupun ca normalul nu e domeniul meu. Cred ca am ales de multa vreme sa-mi ascult aiurita asta de inima. Tot bate pe aici, nu-mi da pace, asa ca am fost mai lasa, am lasat ca balanta sa se incline in favoarea ei. Si poftim, uite ce-mi face.
Egoism? Sigur, si pe asta il am. S-a bagat si el in ecuatie, nici nu se putea altfel.
Oh, trebuie sa-ti marturisesc ca s-a lasat ceata aici, in lumea mea (la tine am auzit ca-i cam frig). Si de aici nu prea mai vad momentul in care am hotarat ca a fost mai buna decizia ce-am luat-o. Nu de alta, dar momentul asta coincide cu cel in care am hotarat ca iar am dat-o in bara.
Uite cum zic eu: daca mi-as fi mentinut bula mea de sapun in jur, care, apropo, atunci era mai frumos colorata ca niciodata, acum sigur te-as fi avut pe noptiera, intr-un glob din ala de sticla cu mici fulgi de nea sau stelute in el, fiind numai al meu. Sau poate nu, dar ma stii doar, imi place sa visez. Si imi plac globuletele alea din sticla.
Cel mai bine era daca nu as fi iesit in noapte, la numarat de stele. Nu cu tine. Asa, te-as fi avut si acum aproape, asa cum si vroiam de la inceput, nu cum mi-ai fost atunci.
Cred ca nu prea intelegi. Nici nu ma astept. Probabil esti ultimul care ar intelege asta, dar e bine si asa, oricum candva o sa-ti darami zidul ala care-ti sta in fata. Apropo, Ai facut o treaba buna cu zidul, l-ai ridicat uimitor de repede si mai e si solid rau. As fi apreciat daca aveai putina grija cum manuiesti caramizile alea. Cateva mi-au cazut in cap.
Oricum, sper sa nu-ti tina mult. Asta-i doar o urare de-a mea.
Iti dau un sfat. Ia-ti o bula de sapun imediat ce cade zidul ala pe tine. E mult mai confortabila, atat dinauntru cat si din afara.
Stii ce? Te ador, dar nu prea. Te ador cum as adora un glob de sticla. Asa ca fa bine si nu te sparge prea curand. Dai bine in lumina ce cade pe tine prin ferestrele mele. Ar fi pacat sa ramana gol locul ala (nu noptiera, acolo ai fi prea aproape de inima mea, si nu da bine). Locul de pe pianul meu prafuit iti vine ca turnat.

We're even?

E incredibil ce optimism tampit ai!

Pentru ce imi faci cadou perechea asta de aripi, daca ai de gand sa-mi spui ca oricum nu pot zbura? Imi alimentezi setea de sperante si vise, ca apoi sa ma lasi sa ma usuc incet. Sa tanjesc.

Tanjesc dupa stropul de fericire pe care mi-l oferi doar asa, sa-mi doresc mai mult. E adevarat, logica mea lipseste aici si asta pentru ca sunt asa slaba.

Am comis-o din nou. Prostia, adica. Prostia sa te las sa faci asta cu mine.

Inca nu inteleg cum de e asa greu sa ma desprind, sa nu imi mai pese atat. Sa imi fiu de ajutor, sa imi fie bine. Ma gandesc ca daca as face asta, accesul tau la mine ar fi mai putin realizabil. Probabil s-ar inversa si rolurile...asta nu-mi place.

Eu vreau egalul, macar aici. Dar mi-au spus ca mai au doar mai mic sau mai mare...

As I know it

Iubirea e asa periculoasa, incat cateodata ma astept sa-mi cada ceva in cap. In felul asta macar as ajunge in starea de inconstienta. Poate ar fi mai usor. Dar nu se intampla asa. Cea mai mare greutate iti cade drept pe suflet, cu cea mai precisa tinta, desigur.

Iubirea e grea de "n-o poti duce". Dar n-ai cum sa treci prin viata fara s-o cari pe umeri. E lucrul cel mai greu, distrugator, dureros, intens, coplesitor si minunat, peste care poti da.

Iubirea e cel mai de neinteles sentiment. Si asta il face asa fascinant si frumos. E ca roua ce o simti printre degete dimineata. E ca fulgul de nea ce ti s-a asezat pe limba, topindu-se fara ca macar sa-l simti. E ca un sarut, un zambet si-o privire, surprinse de ploaie. E ca vantul ce te surprinde cu o aroma si-o amintire. E ca cerul, cu stele trimise catre cel iubit, ca scrisoare pecetluita, avand cuprinsul unui gand. E ca luna ce-ti lumineaza si-ti inlesneste drumul spre vise.

E ca toate lucrurile astea, adunate cu intreg universul.

E de nedescris.