Picaturi

Iar ploua. Ploua, si parca nu ar avea de gand sa se mai opreasca vreodata. Si noi ramanem zavorati in gandurile si ideile noastre, ca sa ne ferim de ploaie.
Am sa plec. Pentru doua saptamani. Am sa plec pe Taramul de Nicaieri, unde insa stiu ca nu voi deveni din nou mica, si nimic n-o sa mai fie la fel cum era atunci. Acum totul e diferit, si eu o sa stau acolo, intrebandu-ma stinghera ce o sa se intample.
Am auzit ca acum ploua si acolo. Inainte era soare pemanent, ne zambea voios, cu dintii lui de un alb imaculat (poate ar trebui, cand mai dau de el, sa-l intreb la ce stomatolog merge). Si-o fi luat si el o pauza, saracul, ca e batran. Nici macar luna nu se mai uita la noi cu aceeasi curiozitate, in timp ce sufla fumul pipei pe gura. Sau in timp ce canta. Nici macar nu mai canta, n-am mai auzit-o de o vreme. Mi se pare ca aproape am uitat si melodia.
Dar li se face lor dor de noi. Si-atunci o sa apara, mai frumosi ca niciodata, soarele cu un papion elegant asezat aproape perfect la gat, si luna, cu diamantele-i pretioase stralucind vesel si acompaniind-o in cantec.
Insa copil eu tot nu mai devin, si trebuie sa ma obisnuiesc cu asta. Dar intotdeauna o sa fiu copil, pe dinauntru.

Si ploua, ploua, ploua.

17!

Niciodata nu am crezut ca poate fi asa. Fericirea...
Ma doare sufletul, ma apasa ceva foarte greu in piept. E prima oara cand ma simt asa, cand sunt asa de fericita si... nu imi mai pasa de nimic!
Cand am realizat cati oameni sunt in jurul meu si ma iubesc! Sunt acolo indiferent ce ar fi, stiu ca nu o sa raman singura in intuneric niciodata. Cand sunt trista si am impresia ca nu mai conteaza nimic, ei sunt acolo si imi redau viata inapoi. Alaturi de ei am realizat ca viata merita traita din plin, ca niciodata nu se termina, ca atunci cand cred ca asta e sfarsitul, e doar inceputul! Niciodata nu se termina, si e incredibil de frumos, cum nu si-ar inchipui cineva vreodata.
Da! Pot sa spun ca iubesc, asta e iubirea. Asta e prietenia, astea-s lucrurile care conteaza si fara de care nu poti sa treci prin viata. Pentru ca daca treci prin viata fara sa simti asa ceva, ai trait aproape degeaba!
Ma tot gandesc, si nu imi dau seama cand am ajuns sa am asa o comoara mare. Cand am devenit eu asa mare... Cand am ajuns sa merit eu asa ceva?
Si toti anii astia care au trecut. Credeam ca nu valoreaza nimic, ca au trecut degeaba si eram tare nemultumita de mine, de tot!
Dar acum imi dau seama. Atatea amintiri, atatea lucruri frumoase, atatea foi scrise, pline de ganduri minunate, pline de sperante si vise! Atatea imagini si..parfumul fiecarei amintiri, fiecarui an trecut...
Asta conteaza, astea te fac om.
Intr-adevar, e tare frumos!

Inca un inceput

Sunt singura. As vrea sa ies afara, sa inspir aer. Am atata nevoie de aer acum!
Miroase a iarba proaspat cosita si uda. A frunze umede si vise desirate. Sub ochii mei se insira vorbe nespuse. Si vorbe spuse care dor.
E ciudat cum eu nu simt nimic. Nu ma doare nimic, vorbele alea pot sa se duca naibii, ca la mine n-au efect.
Cine stie, mi s-o fi intarit "sistemul imunitar", ca sa spun asa.
Stai putin... incep sa apara si iluziile, si visele pline de bucurie si voiosie. Cine ar fii crezut?
Pai normal. Trebuia sa imi dau seama. Ploile de vara nu tin mult, si sunt invinse cu usurinta de soare.
Acum miroase doar a viitor nedeslusit. Un miros dulce-amarui.

Gone but not forgotten

Statea si se uita la ea ca pocnit. Nu-i venea sa creada. Atat timp! Ce o sa faca atat timp fara ea?
Acum mai mult ca niciodata simtea o nevoie usturatoare de a fi langa ea, de a stii ca e acolo. Si ea tocmai acum trebuia sa plece.
Sigur, se va intoarce, dar pana atunci el ce o sa faca?
I se parea o eternitate. O eternitate in care nu se putea multumi decat cu vocea ei. Vocea care ii facea inima sa tresara de fiecare data, chiar si dupa atat timp.
Si poze. Poze in care putea sa se holbeze la mutrisoara aia zambareata, cu fiecare trasatura pe care o adora.
Dar asta o sa-l faca doar sa-si doreasca mai mult sa fie langa ea.

Again...

Aceeasi poveste. Aceleasi lucruri. Pana si cele mai mici detalii coincid, in mare parte. Stiu deja ce va urma. Stiu cum se va scrie povestea asta, ca doar s-a mai intamplat o data. A mai fost scrisa o data. Istoria se repeta.
Doar daca... doar daca poate fii facut ceva in privinta asta. Trebuie sa poata fii facut ceva, pentru ca, am uitat sa mentionez, sfarsitul nu e unul fericit.
Deci, ce e de facut? Avand in vedere ca "istoria" inca se scrie, as putea sa gasesc scriitorul si sa-l conving sa schimbe continuarea, sa inventeze o alta desfasurare a lucrurilor. Ca doar e scriitor, are destula imaginatie, slava Domnului!
Ma gandesc ca daca as fura povestea, as putea s-o scriu eu, sa-mi pun ideile in practica. Sunt sigura ca personajele mi-ar multumi. Si n-ar mai fii totul asa gri si trist. Si sec.
Sunt sigura ca s-a cam saturat lumea de atatea drame.
Chiar si ziua asta, care e in continuarea a altor cateva zile la fel, e insasi o drama. Numai cand vezi norii si ploaia care intuneca totul, te apuca jalea.
Oricum ar fii, depresia, acest mic personaj egocentric, are un mare efect negativ, evident, asupra oamenilor. Si nu e binevenit. Niciodata!

----------------------------------------------------------------------------
"..wish I could press rewind and rewrite every line to the story of me and you.."