Perfectiune imperfecta

Inca din clipa in care l-a vazut a ramas fara aer. Abia daca mai reusea sa ingaime vreun cuvant pana la capat. Cu fiecare sarut era si mai sigura ca buzele lor se potriveau perfect.
Nu vroia ca el sa plece vreodata de langa ea, sa-l piarda. Ii era atat de frica, incat s-a intamplat.
Trecuse ceva vreme si inca se mai gandea la el. Cam des, dupa parerea mea.
De mult simtea ca trebuie sa-i dea drumul, ca unei pasari varatice, pe cerul brazdat de nori prafuiti. Pasarea avea sa zboare, poate chiar fara sa se mai uite inapoi. Chiar isi impusese asta, sa-i dea drumul. Insa ceva, ca un magnet neobrazat si incapatanat, facea ca el sa ramana in amintirile care reveneau mereu in mintea ei, si-asa destul de aiurita.
Nu stia ce sa mai faca, si nu era nimeni care sa-i dea niste instructiuni.
Ea inca incerca sa afle cum functioneaza viata, pentru ca se pare ca nu-ti dau si manual de utilizare la livrare.

A fi sau a nu fi?

Statea si se uita absenta la o frunza ce se unduia ca o balerina in drumul ei spre pamant. Iar se surprinse gandindu-se care ii e rostul pe lumea asta. Oare existenta ei chiar conteaza, sau de fiecare data cand se afla undeva, trece neobservata? Cel putin asta credea ea. Nu prea intelegea ce vroia viata asta de la ea, plus alte o mie de lucruri legate de acest subiect, pe care nu putea sa si le explice.
De ce era asa sigura ca totul e in zadar, ca nimic n-o sa schimbe ceea ce e? Tocmai ea, care isi dorea, mai presus de orice, sa nu treaca neobservata, sa lase o urma, sa le arate tuturor ca exista. Invizibilitatea asta o distrugea cate putin in fiecare zi, si nu gasea niciun raspuns in legatura cu ce ar putea sa faca. Ignoranta oamenilor din jurul ei era ca un bulgare care, rostogolindu-se pe un deal, a creat o avalansa uriasa.
Oare era asta doar o parere gresita a ei? Oare, in urmatorul moment ceva ii va distrage atentia si sentimentele astea aberante vor disparea, sau doar vor fi lasate deoparte pentru o vreme, facand ca totul sa fie adevarat?
Era realmente revoltator ce era in mintea ei, insa poate si cu un dram de adevar.
Sau nu...

Atentia ii fu distrasa de fosnetul balerinelor cu nuante portocalii si forma ciudata maturate de vant, impreuna cu care au zburat si gandurile ei.

Vise imprastiate

Hai sa coloram poeziile ce stau scrise pe un petec de nor. Sa le dam viata cum numai noi stim, inspirati de curcubeul ce se-arata. Ca niste pictori desavarsiti, culorile zburand in stanga si-n dreapta, vom aduce la viata basmele in care credem atat de mult, creandu-ne propria lume.
Poate asa, oamenii isi vor aduce aminte al lor rost pe-asta lume.

Breathe

Auzind acele acorduri, si-a adus aminte. Si-a adus aminte de unele lucruri care s-au intamplat intre ei.
Prima privire, zambetul lui care se reflecta pana si in ochi, toate detaliile marunte pe care ea le tinea minte, care insemnau foarte mult pentru ea.
In acel moment a inceput sa se sufoce si sa simta o durere acuta. Imediat si-a dat seama, insa, ca durerea nu era una fizica si, daca se chinuia putin, putea sa o controleze. Incepu sa respire lung si lacom, ca si cum tot aerul din lume nu-i ajungea, in timp ce durerea se potolea incet. Inauntrul ei era un gol imens si simtea asta cu fiecare respiratie, aerul vuind in acel gol. Credea, probabil, ca va putea sa umple acel gol cu aerul ce-l respira cu atata pofta. Insa nu-si dadea seama ca acest gol se facea tot mai mare cu fiecare respiratie, pana o va seca de tot pe dinauntru.

Cuget de toamna

Pentru Oana. LA MULTI ANI!


De cand ne stim facem greseli. Se intampla chiar sa ne impiedicam si sa cadem dintr-una intr-alta. Si atunci ne oprim si ne intrebam: "Oare o sa se termine vreodata? Vom reusi noi sa ajungem in acel moment cand viata va fi in sfarsit asa cum vrem, cum ne-o imaginam, perfecta?".
Ei bine, uite, si asta e o greseala. Nimic pe lume nu e perfect. Ce-ar mai fi viata daca totul ar fi asa cum ne planuim, daca n-am da gres niciodata? Unde ar mai fi surpriza, emotiile, de unde am mai invata? Cum s-ar mai cladi amintirile, fara riscuri, fara tampenii facute fara sa te gandesti prea mult, fara imprevizibil? Pentru ca, pana la urma, asta e viata: surpriza, nebunie, speranta, nesiguranta, vise, incredere, curaj, rasete, plansete, iubire si puterea de a continua.
De multe ori ne dorim atat de tare sa dam timpul inapoi, sa schimbam atatea lucruri, ca nu ne dam seama ca timpul trece pe langa noi, fara sa se mai intoarca, timp pe care garantat il vom regreta mai apoi.
Asa ca ce e de facut e sa lasam regretele, sa lasam timpul ce a trecut la locul lui, el nu se mai intoarce, si sa stam aici, unde ne e locul, in prezent, sa ne traim viata pretuind fiecare secunda. Sa ne lasam viata cu imprevizibilul ei sa ne conduca, impreuna cu deciziile bune sau mai putin bune. Sa fim eroii propriei noastre povesti, care se scrie permanent. Si vom ajunge, candva, sa ne uitam in urma, sa vedem o viata traita cu adevarat, cu bune, cu rele, apoi sa zambim cu toata inima si sa ne continuam drumul mai multumiti ca niciodata.
Pentru ca "cine isi aminteste cu placere, traieste de doua ori", si daca suntem aici, inseamna ca exista un motiv pentru asta.