Doar gânduri

Am tot dat peste sfaturile astea gratuite cum că nu ar trebui să ajungi să fii legat de cineva. Cum? Ei nu știu ca iubirea exact asta face? Ce contează de ce fel e? Chiar și dacă nu e împărtășită, tot îți fură gândurile și le leagă frumos, cu fundiță. Te leagă.

Și tocmai eu mă împiedic de sfaturile astea. Eu, care deja m-am obișnuit cu faptul că nu am scăpare. Deja am cunoscut partea asta din mine, o știi și tu. Știu că nu pot trăi fără iubire, așa cum nu pot trăi fără alte lucruri vitale. Asta e hrana mea, pentru asta trăiesc și așa reușesc să rămân pe linia de plutire. Da, plutesc. Și în fond, de ce nu? Pentru ce să fie viața, dacă nu pentru iubire și nebunie? Pentru ce să fii fericit, dacă nu pentru că ai cunoscut iubirea?

Pentru ce să-ți impui singur limite, când te poți arunca direct în cap fără să știi unde vei ateriza în final? Și ce contează unde aterizezi, când te poți bucura mai întâi de adrenalina din cădere și de norii pufoși care te îmbrățișează pe drum? De ce să nu strigi din suflet “Trăiesc!”, în locul unui banal “Exist.”?

Am iubit de când am luat prima gura de aer, știu asta și o pot simți în toată ființa mea. Fiecare persoană căreia i-am permis să treacă de zidul din jurul meu a primit niște iubire de la mine. Nu fac lucrurile pe jumătate, nu când vine vorba de lucrul pentru care respir și pe care îl respir.

Zidul din jurul meu. Da, există și el. Da, mă arunc în cap, dar nu pentru orice suflet. Trăiesc pentru iubire, dar nu o dau oricui. Sufletele astea au și ele niște obstacole de trecut până să ajungă la mine.

Poate sunt egoistă. De multe ori tot ce vreau e atât, să fiu iubită, să primesc sentimentele astea în dar. Mereu am fost convinsă ca le merit. Chiar și atunci când vocea mea a spus contrariul. Știam că nu cred ce spun, știam că spun minciuni. Știu că de fapt numai asta vreau, să primesc gesturile alea care mă fac să tânjesc mereu. Numai o secundă să lipsească, atât, și intru în sevraj.

Asta nu înseamnă că sunt toată numai egoism, nu. Când spun că mă arunc direct în cap, așteaptă-te sa ma găsești cu gâtul rupt pe undeva. Dăruiesc atâta iubire, că nici nu știu de unde o tot scot. Atâtea gesturi, atâtea gânduri, atâtea zâmbete și visuri. Nu le dau prima, niciodată prima. E un fel de onoare care mă oprește să fac asta, nu pot, pur și simplu. Și îmi place, nu vreau să le dau în van. Sunt lucruri atât de frumoase, de ce să le primească cineva care nu are nevoie de ele? În orice caz, nu de la mine.

Îmi place iubirea, parcă din asta sunt făcută. Și ce dacă mă leagă de tine, ce dacă mă face dependentă de dorința de a fi în mintea ta? Ce dacă se poate ca în final să îmi rup gatul? Ce dacă îmi place să cred că de fapt, la final o să aterizăm amândoi în puful lumii pe care ne-am creat-o chiar noi? Poate chiar așa o să fie. Poate tu chiar ești locul în care eu o să fiu mereu “acasă”.