Iar ploua. Ploua, si parca nu ar avea de gand sa se mai opreasca vreodata. Si noi ramanem zavorati in gandurile si ideile noastre, ca sa ne ferim de ploaie.
Am sa plec. Pentru doua saptamani. Am sa plec pe Taramul de Nicaieri, unde insa stiu ca nu voi deveni din nou mica, si nimic n-o sa mai fie la fel cum era atunci. Acum totul e diferit, si eu o sa stau acolo, intrebandu-ma stinghera ce o sa se intample.
Am auzit ca acum ploua si acolo. Inainte era soare pemanent, ne zambea voios, cu dintii lui de un alb imaculat (poate ar trebui, cand mai dau de el, sa-l intreb la ce stomatolog merge). Si-o fi luat si el o pauza, saracul, ca e batran. Nici macar luna nu se mai uita la noi cu aceeasi curiozitate, in timp ce sufla fumul pipei pe gura. Sau in timp ce canta. Nici macar nu mai canta, n-am mai auzit-o de o vreme. Mi se pare ca aproape am uitat si melodia.
Dar li se face lor dor de noi. Si-atunci o sa apara, mai frumosi ca niciodata, soarele cu un papion elegant asezat aproape perfect la gat, si luna, cu diamantele-i pretioase stralucind vesel si acompaniind-o in cantec.
Insa copil eu tot nu mai devin, si trebuie sa ma obisnuiesc cu asta. Dar intotdeauna o sa fiu copil, pe dinauntru.
Si ploua, ploua, ploua.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu